„Bună ziua, domnule doctor…”
„Sunt profesor. Să mă suni după ce înveți ce titlu am” și mi-a trântit telefonul în nas.
Astfel a decurs una dintre primele mele interacțiuni cu un prorector de la Universitatea de Medicină și Farmacie (UMF) din Iași.
Nu-i mai țin minte numele, era prin anul 2000, dar mi-a rămas în cap până azi reacția acestui personaj, enervarea lui că un „iobag”, un „neica nimeni” ca mine, a îndrăznit să-i sfideze coroana și să ridice privirea din pământ către tronul pe care s-a plasat singur.
Eram un tânăr jurnalist atunci, dar între timp am descoperit că sindromul de „prof.dr. Dumnezeu” este extrem de răspândit în lumea medicală.
Asistenta șefă, șeful/șefa de secție, directorul medical, managerul, conferențiarul, profesorul universitar, decanul, prorectorul și rectorul de la UMF reprezintă o scară a puterii pe care disprețul față de viața celui de la bază, a bolnavului, crește cu fiecare treaptă pe care o urci.
Căci, în tot acest peisaj al forței și abuzului, bolnavul este asemeni țăranilor săraci din trecut, care se prezentau în fața boierului locului, desculți și molfăind în mâini cușma deșirată, și cereau cu mare teamă de a nu fi biciuți să li se lase și lor o baniță de grâu, căci copilul cel mic moare de pelagră.
Și nu doar bolnavul este detestat.
Medicul începător sau medicul care vrea să își facă treaba ca în 2023, nu ca în 1980, sunt la fel de asupriți.
Primul trebuie să înțeleagă încă de la debut că ascensiunea lui poate fi posibilă doar dacă se supune stăpânului de spital. Al doilea este determinat, ușor, ușor, să plece din țară, că nu prea este nevoie pe aici de astfel de „revoluționari”.
continuarea editorialului scris de jurnalistul Răzvan Chiruţă, în PRESShub
